Născut în 1961 şi absolvent al Institutului Politehnic, Vali Ivan ar fi trebuit să fie unul dintre zecile de mii de ingineri din ţara noastră. Dar schimbarea de regim din 1989 a hotărât altfel. Talentat la desen şi dotat cu un deosebit simţ al umorului, încă din 1990 Vali Ivan s-a făcut remarcat ca desenator de presă şi caricaturist, difuzându-şi cu dărnicie caricaturile şi benzile desenate în mai toate publicaţiile vremii: Dreptatea (1990), Evenimentul Zilei (1994), Expres Magazin (1994), România Liberă (1996), Adevărul (1996-2002), TV Mania (1998-2000) Gazeta Sporturilor (1998-2000) şi Jurnalul Naţional (din 2002).
Începând cu 2003, el demarează în paginile Jurnalului Naţional un serial BD in care satirizează moravurile clasei politice şi ale societăţii româneşti contemporane în general. Această bandă desenată este unică în ţara noastră, atât prin subiectele abordate, prin dimensiunea sa (o pagină întreagă de ziar) şi mai ales prin consecvenţa cu care apare, sâmbătă de sâmbătă, fără întrerupere, de peste 6 ani.Dar Vali Ivan – dotat cu o voinţă extraordinară - este un artist care se auto-depăşeşte în permanenţă. Astfel, în 2005, anul centenarului dispariţiei lui Jules Verne, Vali Ivan publică la editura Egmont, în premieră mondială, albumul Cinci săptămâni în balon, adaptare a romanului cu acelaşi titlu. Albumul, vândut în 10.000 ex., a reprezentat o excelentă transpunere BD şi a apărut în condiţii grafice de excepţie.
Anul următor, pentru ediţia de duminică a Jurnalul Naţional, îl creează pe Clanţă, un puşti al timpurilor noastre. Prin peripeţiile de zi cu zi ale personajului său, artistul creionează o dulce-amară cronică grafică a vremurilor noastre.In fine, înscriindu-se în mod natural în proiectul „Mişcarea de rezistenţă”al Jurnalului Naţional, de conservare şi promovare a adevăratelor valori culturale româneşti, Vali Ivan creează o nouă bandă desenată, Haiducul Iancu Jianu . Deşi un subiect des întâlnit (cel puţin în anii 60-70) în literatura şi cinematografia românească, în ţara noastră au apărut puţine benzi desenate cu haiduci. Practic doar două: Miu-al-Florilor (un haiduc din perioada fanariotă), imaginat de Al Mitru şi Aurel Tita şi desenat de Ioan-Deak-Cluj (în 1968) şi Albin Stanescu (în 1983), pentru revista Cutezătorii şi Haiducul Adam Neamţu, scenariu Damian Izverniceanu, desene Adam Morân, o carte BD apărută la editura Facla din Timişoara în 1985.
Haiducul Iancu Jianu este însă un proiect diferit, mizând pe veridicitatea personajului (care a existat în realitate – vezi muzeul său de la Caracal). Vali Ivan îşi schimbă - pentru prima oară în 20 de ani - stilul grafic, adoptând unul realist, în conformitate cu scenariul povestirii şi se documentează minuţios pentru banda sa desenată, începând cu inserţia protagonistului în epoca istorică şi terminând cu decorurile şi veşmintele personajelor.Dinamismul naraţiunii, cu numeroase întorsături de situaţii, acţiunea în cascadă, realismul personajelor şi personalităţile lor bine conturate, practic invită cititorul să trăiască pe viu emoţiile personajelor de hârtie. Banda desenată Haiducul Iancu Jianu se constituie astfel într-o lectură antrenantă pentru toate vârstele dar şi într-o lecţie de istorie bine documentată, şi nu ne rămâne decât să sperăm că, la final, cititorii Jurnalului Naţional şi toţi pasionaţii de benzi desenate din România să poată să aşeze în biblioteca lor şi un album reunind planşele cu peripeţiile Haiducului Iancu Jianu.
Dodo Niţă
Nota. Am urmărit comentariile postate pe site-ul nostru dar şi pe altele, apropo de această bandă desenată. In ceea ce mă priveşte, nefiind desenator, nu voi comenta aspectele care ţin strict de grafism, culoare, proporţii. Pot doar să vă spun că la ora actuală, în România nu mai publica nimeni BD realiste care, aşa cum s-a văzut, sunt mult mai mult greu de realizat decât cele comice (şi implicit suscită aşteptări mai mari din partea publicului). M-a mirat însă reacţia de pudicitate a unor cititori (nu ştiu ce vârstă au) contra unei pagini în care apare o femeie semi-nud (in trei casete i se vede o jumătate de sân). Imaginile sunt comparate cu fotografii din Playboy sau Penthouse, ceea mi se pare rizibil şi mă fac să cred ca preopinenţii nu au deschis niciodată o astfel de revistă. Scena de semi-nud este absolut firească în economia benzii desenate, Iancu Jianu nu era în patul amantei sale ca să se roage împreună la Cel de Sus. Îndrăznesc să sper că nimeni nu va compara scena de biciuire a unui ţăran într-o pagină anterioară cu una de sado-masochism.
Fără a risca eu însumi o comparaţie, nu pot să nu mă gândesc totuşi la filmul Păcală (cel din anii 70, nu cel din 2006, deşi ambele sunt regizate de Geo Saizescu şi chiar merită comparate între ele) şi să-mi amintesc cu nostalgie scena de nud complet când frumoasa Mariella se scălda în râu iar camera o filma printre crengi. De asemenea n-am să uit niciodată sânii bombaţi, gata să sară din corsetul Vasilicăi Tastaman, nevasta pădurarului, când aceasta se giugiulea cu Păcală. A fost Păcală din 1974 un film erotic?
|
